Albastrul cerului
Verdele stâncilor
Roşul arborelui
Şi un singur parfum
Îmi umple toată scobitura circulară
Şi conştiinţa se lărgeşte
Şi toată viaţa stă deschisă înaintea mea:
La vederea acesta îmi vine ameţeală
Împinsă de vânt ca o frunză
Într-o sfială plăcută
Ca într-un vis
Mă bucur de acest spectacol încântător.
Ceva îmi ridică corpul în sus
Încotro îmi îndrept cu dor privirea
Într-acolo pornesc în zbor repede
Sau încet după dorinţă.
Niciodată nu am fost aşa
Plină de aşteptare …
Îmi pare că am mai fost …
Precum o pereche princiară ce vrea să  petreacă plăcut timpul
Dăm porunca povestitorului
Să ne spună istorii.
Când viaţa unui rege,
Când o poveste de sat, simplă,
Când o epopee,
Când o baladă din vremuri vechi.
Ştiind totodată că oricând povestea stă
În puterea închipuirii fără margini.
Tot astfel amândoi ştim:
Oricât timp
Şi ori de câte ori ne oprim aici
Şi dacă ar fi o veşnicie
Nu este nici o primejdie
Ca parfumul acesta să înceteze
A mai desfata alte amintiri:
Cu cât ne coboram în timp
Cu atât trecutul se depărtează
Şi noi suntem tot aşa de
Bătrâni că şi lumea
Toamnă în lumea ta nu pot vorbi decât cu ochii
Şi pe furiş îţi iau penelul şi culorile
să te zugrăvesc,
Uite ,colo în perete
am pus două cunune galbene de busuioc
agăţ într-un cârlig rama iubirii,
Prin farmec arunc un roşu răpitor să-mi distrag spiritul
Care este plin doar de chipul tău
Şi tot prin vraja ticluită nu cu cine ştie ce artă
Mă ispiteşti iarăşi cu ţinta fericirii dorite
Şi faci că să plouă asupra-mi cu frunze şi ochi de flori .
Toamna tu pândeşti orice cu penelul tău
Şi grăieşti cu oricine,
Vorbeşte-mi:
Unde-i dorul meu pe unde umblă?
Cufundat în gânduri sfinte trecut-au intâiele ore ale nopţii
Şi iar îmi dăruieşti ascultarea ta
în versuri pline de sentiment
ce îmi mângâie privirea cu armonia
Şi cu o simţire ce nu se poate zugrăvi
în undele sfinte ale dorului…
În foşnetul stejarilor
Şi unduirile apelor
aud mereu ca un ecou
răzbind plânsul pădurilor de brad
doar paşii unui pusnic
şi cântecul rugăciunii sale
ecoul se întoarce înapoi
semnându-mi cu dor:
mesajul trimis…
Iubire
ia tu o frunză de brad
iar eu voi lua una de stejar
vom scrie pe ele concomitent
primul cuvânt rostit:
Prietenie
Vezi,
Eu am o caligrafie frumoasă
din acelea pe care le folosesc cronicarii
când lasă urmaşilor
faptele scrise ale unei iubiri
curate şi neuitate.
Nici scrisul tău nu-i urat
parcă ar fi o dantelărie
un filigram de preţ închipuind
meandrele unei inimi curate.
Să punem acum frunzele
pe care le-am scris
faţă în faţă.
Sunt,nu-i aşa,două oglinzi paralele
În care prietenia
îşi priveşte imaginile virtuale
şi râde
În vreme ce ele se îndreaptă spre infinit.
Să nu spui adio păsărilor călătoare spre mâine
Căci iubirea se naşte în frunzele
îngălbenite ale toamnei
Şi inima iubeşte vântul hoinar.
Să nu spui adio cerului pictat
Cu diademele stelelor
Căci iubirea ţese visuri,visuri
şi dorinţa este o poveste.
Împrăştiată de tine spre mâine
Sorb din bautura roşie
coaptă în viile acestei toamne
îmbărbatându-mi inima să-nvie!
Uite,stau în genunchi
în faţa ta,îmi împreun mâinile
şi mă rog
să afli unde şi când
îţi dau întâlnire.
Aminteşte-ţi
de câte ori ne-am întâlnit
în versuri
în pagini albe
ce s-au scris cu lacrimi.
Uite,ne întâlnim
în muzica iubirii
şi-n amestecul culorii
Cu dulce vânt
Te văd,
Destăinuidu-mi din priviri
următoarea întâlnire
şi secretul serilor acoperite
de un firmament înstelat
Aud ceas de ceas
cum inima te cântă pe corzile libertăţii
Viaţă după viaţă
că te îndrăgesc şi te întâlnesc
printre versuri
Iar tu rămâi acelaşi care strigă;
Te plac deşi nu te-am întâlnit!
Inima ta
a vorbit inimii mele
şi eu am răspuns
chemării ei de dragoste:
Nu mi-a fost greu
să urc acest munte
am văzut calea
luminată de flacăra prieteniei
care-mi întreţine arderea vie
pe care mi-o arăţi
Preabunule Prieten.
Iar gândurile mele
s-au înfrăţit cu ale tale:
Mâna ta mi-a dăruit
fructele vieţii
Am muşcat din ele
a foame
şi seminţele lor
mi-au încolţit în suflet
le voi sădi
În vârful Omu
trimiţîndu-ţi, Preabunule Prieten
lumina cerului
şi astfel să mă deschid
în faţă miracolului divin
Cu inima curată
şi ochii închişi
cu palmele lipite
cu buzele fierbinţi
rostindu-ţi rugăciunea.
Lumină orbitoare
Lărgeşte-ţi graniţa tot mai mare
Puterea ta să-mi facă bine
să crească când răsăritul îmi va fi
fără zori de mii de ori,
Când energia minţii se va disipa
şi se va spulbera într-o singură clipă
căci totul este supus transformării.
Lumină misterioasă
să mă porţi cu tandreţe pe braţul tău
să-mi dăruieşte un corp nou
un corp de lumină lină
din care să rămână doar o scânteie
pe care să-o duci acolo unde locuiesc strămoşii
Unde nu mai există durere
Unde nu mai există moarte
Unde vălul este fin şi dincolo de el
Universul,infinitul,eternul,absolutul
unul în sine şi eu una cu el.
Din mintea Ta clarvăzătoare
caut să desluşesc drumurile destinului
Sperând să fie presărate cu flori albe
Şi netede ca drumul astrelor.
Din lupta Ta atât de mare
Îmi adun forţe pentru a învinge
Răul din oameni
Şi a înţelege ce înseamnă
Să loveşti necurmat în exploatare.
Din inima Ta înflăcărată
Aprind lumini pentru a înţelege
Mersul neabătut înainte.
Din faptele Tale
Îmi iau exemplu potrivit mie,
Căutîndu-i expresia cea mai vie
Şi-l voi aşeza chipul adânc
În tainicele mele străfunduri
Încadrându-I portretul
În rama aurită a iubirii,respectului nestins
Prin veacuri.
Eşti picătura din marele ocean
Eşti zestrea pe care ai acumulat-o
cu gânduri bune,cu inima deschisă
cu puterea de a iubi şi ierta!
Eşti izvorul din credinţa ta
când răspândeşti lumină,bunătate şi iertare.
Da,din tine porneşte fiorul sfânt!
Eşti creaţia supremă
în suflet ai scânteia divină
de unde vii acolo te întorci
purificat,curat şi luminat
Coboară după picătură
căci viaţa are un rost;
este o matematică perfectă.