Archive for the ‘Sonete’ Category

La polul liniştit al disperatei frământări ,
Este un vârf mult mai retras dar productiv
Ce aşteaptă înfrigurat, plin de răbdări
Să-l urci. Este posibil? Căci este un masiv!
Pănă atunci închină-i doar un gând…
,,Sărmanului ‘’ în  drumul tău , sigur s-ncapă,
Doar o lacrimă … Dar nu plângând!
E clar că în  tărână pasu-ţi calcă
Sătul de vorbă nenimerind cuvântul,
Făpturii tale… cu ochi încercănaţi :
Ca tu primindu-l , ii vei da veşmântul
Şi îi vei spune acum : ,, Să nu ne razbunaţi ! ‘’

Un presentiment tragic dus la ultima limită
Mircea Vulcanescu , român de neam ne indică …

12,02,2013

“Fantasticul este o revanșă a întregii vieți,
cei ferecat strașnic, cu lanțuri și mai grele”
Să alung temerile … Și intru La Țigănci
Ca mai apoi să ies în Noaptea de Sânziene

Nu cred nimic, dar mai pot rezista …
Cu bucurie tainică promit Nuntă în Cer
Îngâduiește-mi să trec pe Strada Mântuleasa
Direct, fără ocol, încerc și sper …

În Tinerețe Fără de Tinerețe și răpiri
Poarta ta are clanța defectă și era închis
Am lăsat la scară cei 19 Trandafiri…
Cu poza ta am ajuns În Curte la Dionis

Oricât de nepotrivit ar părea la început
Mircea Eliade a spus neîntrerupt că …

Plecat prea devreme în eternitate
pentru bunul motiv că ne-a arătat totul
În tratate și-n multe lucrări de specialitate
Umbra lor ne picură azi în tot sufletul.

Sub șoapte care cer o mare calmă
Ce ne îndeamnă să gândim îndoit
“de ce ai adunat tăcerile în palmă,
arătând lumii chip sărat și nedormit?”

Mai ieri, adevărul ascundea tăișuri sure
Când vorbeai de la catedră neobosit,
Elevilor, despre reguli și legi premature
Ce le-au asimilat în punctul neîndoit.

Pe zi ce trece … devii tot mai puțin lezat,
Profesorul Nae Ionescu nu a plecat !

De citit, oricine poate să citească ce vrea!
dar nimeni nu-și amintește ceva ce nu este real
Ce ar avea de îndeplini e doar misiunea,
rug nestins ce stă în vârful unui mare deal

Ca semn, aceasta se arată la naștere,
Încet, încet, încet, îi înțelegi menirea.
Curat cu sufletul și-n trup multă putere
De la Dumnezeu îți vine toată hotărârea.

Bătrânii povestesc de vremuri ce-au fost demult
Câtă însemnătate poate să aibe un prooroc solitar
Care a trecut cândva pe acest Sfânt Pământ
Istoria străbună este plină de oameni cu Har.

David, Moise, Ilie, suflete ce au împlinit misiunea
Textele sacre rămân celor care s-au născut pentru a studia.

Mă obligi să înțeleg frumusețea durerii
din natură, prin simțământul tău lăuntric,
Ocup un loc binecuvântat la Masa Tăcerii
contemplând spre Coloana fără Sfârșit.

Plouă și la ceasul acesta din noapte
Mă cufund tot mai mult în Rugăciune,
Te simt cum modelezi Cupa lui Socrate
Tu, tăietor de lemne plecat prin lume.

Tu, seducător înveșmântat în Sacrificiu,
Profesore, hai să-mi arăți toate sculpturile,
De-a lungul timpului îți înțeleg Supliciu
din trup, în vreme ce-ți parcurg durerile.

Sărutul, Prometeu, Maiastra, rămân efigie a purificării
Constantin Brâncuși e simbolul solar al revărsării mele!

Ai lăsat la mine parte din trecutul tău
încredințarea unor obiecte care-ți aparțineau
Iar tu păstrezi acum nițel din prezentul meu
acest schimb de comori vor rămâne mereu,

Ca semn că nu putem să cumpărăm dragostea
cu câteva cuvinte, și scurtături din lemn vopsite
pe care nici praful nu vrea să stea…
știind că obiectele trebuie să existe.

Sperând ca ele să distingă iarăși lumina,
din ziua în care l-am predat poate obosiți
mai au un pic din sudoarea noastră cu vina
că le-am lăsat cu parte de suflet-fierbinți.

Și dacă azi lemnul este o raritate la mine,
ești aici, chiar dacă nu îți convine!

Avântul ma dus mult prea departe-n viitor
privind în juru-mi, nu mai am pe nimeni.
Mă întorsei, deci înapoi, în locul meu cu dor
Iată ajunsei la voi ca unul dintre oameni

Și ați vrut din partea-mi o privire, un gând
cu bunăvoință mă aduse elanul inimii la voi
Din vremea viitoare eu am rupt un rând
“pentru dorința voastră de-a stăpâni eroi?”

Eu port în mine o putere de voinic,
nestăpânită în stare să sfarme stânci
Acum că sună și ceasul mult prielnic
vă spun: Vouă nu vă dă inima brânci!

Nu-mi luați ceea ce nimeni nu-mi poate da,
nu-mi luați din gând toată puterea mea.

Plutești în această noapte nemărginită
înconjurat de întuneric catifelat
Nu știi dacă-ți pare infinită …
dar știi că este besnă în neant!

Nu ai nici un scop, nici un rost, nimic
doar calm adânc de pace interioară
Nu știi , din tot ce era mare este mic…
dacă s-a stins suferința de odinioară

Să fie acea cale dintre vieți,
într-o amintire completă în singurătate?
În vidul ei placid și liniștit, înveți,
fragmente de memorie vag recuperate!

Dacă ar fi n-ar fi cea dreaptă…
la revenire, stânga va fi și ea uitată!

Sonet IX

Nimic nu poate fi mai măgulitor, firește
Dar nimic mai supărător, totodată, o șoaptă
De la persoana dragă în chip hotărâtor și peste
Cuvântul ales la întâmplare să îl scoată

Care om nu a fost oare iubit sau ponegrit?
Când a putut primi chiar și pentru o clipă
Din inteligența cea mai fină a celui amăgit
Certa seninătate atât de deplină , să o simtă

Stă mărturie a grabei că această șoaptă
Desparte iubirea de fericire la repezeală
Stare ciudată … cum poate fi îndreptată
Când adevărul a ieșit în sfârșit la iveală

Nimic vulgar în linia acestor trăsături
Fără să vrei, singur ai ales să înduri.

Sonet VIII

Acest prețios farmec de îndeamnă
Ai să poți da uitării teama și tristețea
Acum, privește adânc în a ta palmă
Apleacă-te și dă-i toată blândețea

Anume vrea în ea să te oglindești
Te-îndeamnă să-i aflii toată tăria
În ea poți citi mari taine omenești
Atâtor ochi ce i-au simțit emoția:

Acestui spațiu necuprins de înțeles
Ce vrea altă urmare .. marea răbdare
Ce-o smulgi acum dintr-un chip ales
Ce a stat străin de cele înconjurătoare

Iar dacă ai să rămâi cumva uimit
Să știi că ții în palma ta un mit.